Animale de companie

De când l'am avut pe Axel, cățelul lui Sandu și Miki, mi'am dat seama (încă o data!) cât de proști sunt oamenii! Si/sau egoiști : animalele lor de companie se plictisesc îngrozitor, toată viața lor! Omul care'și ia un animal de companie are prostia să'și inchipuie ca EL îi este suficient animalului. Dar acesta, in afară de rare momente, este veșnic singur, nu are cu cine să schimbe o vorba, un gest... Mi'am închipuit cum ar fi să fie invers: cât de tare am suferi noi, dacă am fi animale de companie pentru o specie care nu știe să vorbească pe limba noastră.
... îmi pare rău și mi'e rușine că nu m'am gândit la asta toți anii în care îmi doream și eu un cățel!
Deja, când cineva ia 2 câini, dacă o face pentru binele lor, să zicem că e mai bine. Deși, dacă e sa transpunem la oameni situația celor 2 câini, puși împreună pe baza cine știe căror criterii, mă întreb oare care e probabilitatea ca cei 2 oameni să se înțeleagă? Și, în cadrul acesteia, care e probabilitatea ca aceștia să fie prieteni...? Ma rog, s'ar putea spune că, decât singură toată viața, mai bine să fiu cu cineva cu care mă cert chiar fără să mă împac vreodată... Bine, bine, eu, personal, nu pot servi drept referință, dat fiind faptul că mie chiar îmi place singuratatea. Mda, singură, dar să am cărți, filme... Uf, una și cu una fac două : n'am sa mai visez niciodată să "îmi iau" (chiar și expresia asta mi se pare oribilă!) un câine! Și nici doi câini! Nici unul, devreme ce nu pot adăposti macar vreo zece! Ca și cu consumul de carne, fac un pas deoparte, ca să nu mai particip la prostia și cruzimea astea colective! Ceea ce, știu, nu rezolvă nimic, dar...