mercredi 18 octobre 2017

Covrigi de casa, Vio

Surse
Ingrediente (pentru 10 bucati)
Pentru prepararea aluatului
faina
500 g
apa călduță
300 ml (sa fie doar un pic mai calda decat mâna)
ulei
2,5 linguri (de fapt, trebuiesc 2 linguri, dar, cu ce se pierde intre doua linguri si cu ceea ce ramane pe lingura la sfarsit, am pus 2 linguri jumate de ulei si am scapat de o grija)

Nota: In reteta clasica, se pune unt topit si racit: 50 grame.
drojdie de bere proaspata (sau drojdie de bere uscata)
20 g (sau uscata 10 g)
sare
1 linguriță
zahar
1 lingură

Pentru opărirea covrigilor
apa
2 L
bicarbonat de sodiu
40 g

Pentru presărat peste covrigi
sare grunjoasa, mac/susan
Mod de preparare
Prepararea aluatului
In recipientul gradat in care am măsurat 300 ml de apa, am fărâmițat drojdia si am adăugat lingura de zahar. Se amesteca, până la dizolvarea zaharului si a drojdiei.

Am pus faina într-un bol (dacă se poate, cu fundul cat mai rotund) si am adăugat apa amestecata cu drojdia si zaharul, si apoi uleiul. Am amestecat puțin cu o lingura de lemn, de câteva ori, apoi am adăugat si sarea si am continuat sa amestec.

Când nu am mai putut amesteca aluatul cu lingura, am început sa îl frământ cu mâna, vreo 5-7 minute. Il trageam in sus, cu nădejde, si-l plesneam ușurel de pereții bolului. E chiar plăcut! 

Trebuie sa obținem un aluat moale si elastic care se desprinde de pe mână. Dacă este necesar, putem sa mai adaugăm câte un praf de făină in timpul frământării. Eu nu am avut nevoie, dar poate depinde de felul de făină.

Dupa ce am terminat de frământat, am așezat aluatul într-un bol uns cu ulei, l-am învârtit si acolo puțin, atâta cat sa ia un strat subțire de ulei pe toate părțile, apoi l-am acoperit cu o folie de plastic care se lipește bine de pereții exteriori ai bolului si l-am așezat la căldura (*), ca sa crească timp de aproximativ 45 de minute - maxim o ora.

--------- (*) ---------- Vara e mai simplu, când e cald: putem sa lăsăm bolul, la crescut, si pe masa. Dar iarna, mai bine sa-l punem undeva la înălțime, pe un dulap de exemplu, si sa aprindem un ochi sau doua ochiuri, la aragaz. Sau sa aprindem deja cuptorul. Dacă putem si să măsurăm temperatura obținută pe dulap, mare lucru! Aceasta NU trebuie sa depășească 40°C. 
Modelarea covrigilor de casa
Atentie!
  • Înainte de a ma apuca de modelarea covrigilor am pus 2 L de apă la fiert, într-o cratiță mare. Când apa a început sa fiarbă, am adăugat bicarbonatul de sodiu. Face o efervescență mare, care scade imediat.Dar dacă cratița nu este mare, risca sa dea pe afară!
  • Tot înainte de modelarea covrigilor, am pornit cuptorul, la 200°C.

Dupa ce a crescut aluatul, l-am impartit in 2 părți egale. Am lăsat una dintre părțile de aluat in bol si am acoperit-o din nou cu folie de plastic.
Am impartit cealaltă jumătate de aluat in 5 bucatele (vom avea in total 10 bucatele). Acum putem începe sa modelam covrigii :-).

Am presărat putina faina pe suprafața de lucru, doar cat sa nu se lipească aluatul.

Am luat o bucățica de aluat si am modelat un șnur de aproximativ 40 cm lungime. Poate sa fie mai gros la mijloc

Am apucat capetele șnurului si le-am petrecut unul peste celalalt, formând o bucla, apoi le-am mai răsucit o data.
Am ridicat apoi capetele șnurului si le-am lipit de baza buclei.
Dupa cum vedeți in poze, capetele sunt initial in sus, le-am tras in jos si le-am lipit. 
Aveți grija sa lipiți bine capetele ca sa nu se desfacă in timp ce opăriți covrigii.


Am pus covrigii astfel modelați pe o tava care merge la cuptor, peste care am pus, in prealabil, hârtie de copt. Sau pe grila de la cuptor, peste care am pus mai întâi hârtie de copt.

Opărirea si coacerea covrigilor de casa
[Înainte de a ma apuca de modelarea covrigilor am pus 2 L de apa la fiert, într-o cratița mare. Când apa a început sa fiarbă, am adăugat bicarbonatul de sodiu.]

Dupa ce am terminat de modelat covrigii, i-am opărit in apa cu bicarbonat, lăsându-i sa fiarbă timp de 30 sec – maxim 1 minut, in clocote mici. Apoi i-am scos cu o spumiera si i-am așezat din nou pe tava cu hârtia de copt.
Am presărat covrigii de casa cu sare si mac/susan apoi am pus tava in cuptorul preîncălzit (200º C) timp de aproximativ 20 de minute.

Se procedează la fel cu cea de-a doua jumătate de aluat.

Când covrigii sunt gata, se lasă sa se răcorească, neapărat! Se pot manca si a doua zi.

mardi 15 août 2017

Galuste cu prune, reteta finala, Doru

TOATE INGREDIENTELE
---------------------------------
2 kg cartofi fermi
700 g faina
2 lingurite sare
3 oua mari sau 4 oua mici
800 g pesmet
Scortisoara
16 prune mari SAU 32 prune mici
Zahar:
   --220 g zahar
   --alta cantitate de zahar, cate o lingurita rasa pentru fiecare umplutura de galuste
   --alta cantitate de zahar, care se pune peste galuste, cand se servesc
Ulei:
   --5 linguri ulei de fl.soarelui sau de arahide (miros si gust neutre) 
   --300 ml ulei de arahide (sau alt ulei care suporta caldura și care nu are mare gust si miros)

ALUATUL
-------------
2 kg cartofi fermi
700 g faina
2 lingurite sare
3 oua mari sau 4 oua mici
220 g zahar
5 linguri ulei de fl.soarelui

Se fierb cartofii, in coaja.
Daca nu avem cartofi de aceeasi dimensiune, atunci se pun cartofii mai mari la fundul oalei.
Preferam o oala normala, ca sa avem controlul asupra timpului de fierbere (in functie de soiul cartofilor, ar putea sa fiarba mai repede sau mai incet). Cand incep sa fiarba, le punem capac si micsoram focul.
DUPA 15 minute de fierbere sub capac, la foc potrivit, se incearca cartofii, cu un cutit ascutit (nu cu furculita). Daca nu sunt suficient de fierti, se mai lasa 5 minute, dupa care se incearca din nou. Daca nu... si tot asa, pe paliere de 5 minute.

Pana fierb cartofii, ne ocupam de pregatirea pesmetului (vezi mai jos).

Se rastoarna cartofii fierti in chiuveta, se stropesc abundent cu apa rece, ca sa se intrerupa procesul de fierbere si ca sa se racoreasca cât sa poata fi tinuti in mana. Caci trebuiesc curatati, pe cat posibil, cata vreme sunt inca fierbinti.

Se pun cartofii curatati intr-un castron mare (cat sa se poata framanta TOT aluatul in el), unde se zdrobesc, ca pentru cartofii piuré.

Se adauga faina, zaharul si sarea. Se amesteca si se framanta bine.

Se fac gauri cu degetele in aluat si se pune uleiul. Se amesteca si se framanta bine. Bine, bine! Nu disperam: la inceput, aluatul se lipeste ingrozitor de maini, dar pe masura ce framantam, devine un aluat rezonabil, relativ usor de modelat.

DACA ne este frica de un aluat cam lipicios, atunci putem renunta la a mai pune ulei in aluat. Oricum, va fi destul de mult ulei, pana la capat, in pesmet.

PESMETUL
---------------
800 g pesmet
300 ml ulei

Se infierbanta uleiul intr-o tigaie foarte mare, sau o cratita. Se adauga pesmetul, repede, totul dintr-o data. se amesteca INCONTINUU, cu o spatula de lemn. Din alb cum este pesmetul la inceput, va deveni rumen, incetul cu incetul, pe cand il tot rasturnam cu spatula si il amestecam. Mare grija sa nu se arda, la fund! Reglam focul, pe masura ce amestecam, in functie de cat de repede putem amesteca.
Se da de-o parte, sa se racoreasca.

PRUNELE
--------------
16 prune bine coapte, sa se desprinda samburii cu usurinta, cand taiem prunele in doua

In BE, sunt prune mari. Se pune cate o jumatate de pruna la galusca. Dar daca prunele sunt mici, ca prunele brumarii din RO, atunci vorbim de 32 de prune si se vor pune 2 jumatati de prune la fiecare galusca.

Se pun jumatatile de pruna pe o tava, cu pulpa in sus. Se presara scortisoara macinata, pe ele. Dupa gust. Nu se pune zaharul acum, sa nu se zemuiasca prunele prea tare.


GALUSTELE
-----------------
Se pune o oala mare cu apa la fiert, cam 2/3 de apa. Plus o lingurita de sare.

Se ia o bucatica de aluat, cat sa poata ingloba o jumatate de pruna (sau una intreaga, daca sunt mici), se aplatizeaza intre palme, cam la 1 cm, se pune pruna la mijloc, se pune cate o lingurita rasa de zahar si se inchid marginile, ingloband-o.

Se rotunjeste galusca intre palme si se pune de-o parte.

Daca aluatul este prea lipicios, ne dam cu faina pe maini, mai presaram cate un pic de faina pe bucatica de aluat..., asta e! Data viitoare, nu mai punem ulei in aluat :-)

Cand fierbe apa din oala in clocote, facem focul mai mic, si punem cu grija cate 4-5 galuste la fiert. Apa trebuie sa fiarba cu clocote mici. Galustele sunt gata cand se ridica la suprafata.
Se iau galustele cu spumiera, se scurg cat mai bine, si se tavalesc prin pesmet. Sau, daca galustele sunt prea fragile, se pun usurel in pesmet si se aduce pesmet pe deasupra lor.
Se pun galustele date prin pesmet intr-o tava care poate fi trecuta la cuptor. Se pot suprapune 2 randuri de galuste in tava.
Se pun galustele la cuptorul pre-incalzit, se da cuptorul la minimum si se lasa acolo vreo 20 de minute. Apoi se stinge focul si... asta e tot.

Cand se servesc, se adauga zahar peste ele, dupa gust.

dimanche 2 juillet 2017

La manière d'étudier un papillon

Quelle est la différence entre un Occidental et un Oriental concernant la manière d'étudier un papillon?

L'Occidental attrape le papillon, le fixe dans sa boîte à papillons, en prenant soin de bien étaler ses ailes, ses antennes, son corps, de bien observer sa trompe avant qu'elle ne perde sa forme; il sort son précieux carnet d'entomologiste et dessine le papillon avec tous les détails de forme, de proportions, de couleurs; il le compare avec tout ce qu'il connait déjà, il le place mentalement dans une classe, une famille, un genre... S'il arrive à la conclusion que le papillon est décrit pour la première fois, il lui donne un nom (et puis son propre nom d'entomologiste figurera à jamais entre parenthèses à côté du nom du papillon) et il fera une communication scientifique, concernant sa nouvelle découverte...

L'Oriental, retient sa respiration et s'assoit avec une infinie précaution à proximité du papillon et l'observe en silence...

- - - - - -
Je ne me rappelle pas où j'ai lu ou qui m'a parlé de cette idée ni quels étaient les mots exacts. Mais j'ai retenu l'idée et j'ai eu envie de la mettre ici, ce soir, avec mes mots.

samedi 22 avril 2017

Un fel de carte de amintiri

Inaugurez azi, aici, un fel de carte de amintiri. Ale mele.
Cum am impresia ca nu as umple nici macar zece pagini cu viata mea - pt ca am uitat multe dintre cele intamplate - dar cum din cand in cand imi rasar in minte amintiri fff faine sau ingrozitoare despre care credeam ca le-am uitat, iata am sa le tot inserez aici, in textul asta. Revazut si adaugit. Vazand viata mea ca pe un fir, voi agata ici si colo ce amintiri imi vin, cand imi vin. Deci, mesajul asta ar trebui sa fie dinamic. Uneori voi integra amintiri mai catre "susul" mesajului (mai aproape de prima mea zi de viata) iar alteori voi integra amintiri catre "baza" mesajului (mai aproape de prezent).
Nu ma voi adresa nimanui anume, ori, cel mult, mie-insami. Asta daca nu cumva voi preciza, in mod expres ca ma adresez cutarei sau cutarei persoane. Asa ca, daca se vede cate un "tu" sau "tie", samd, fara vreo precizare anume prealabila, atunci e vorba despre mine-insami. Sau despre o exprimare asa, in general.
De fiecare data cand voi integra o noua amintire, ea va apare in culoarea rosie, ca sa se distinga de celelalte pe care probabil le veti fi citit.
*
*
*
Cred ca eram prin clasa I sau cam asa ceva. Imi placea atat de tare de fratele meu (*), incat incercam sa imit tot ce facea: mergea el leganat? Mergeam si eu leganat. Iarna, dupa ce despodobeam bradul de Anul Nou, se batea el cu sabia facuta din tulpina bradului? Cautam si eu pe strada brazi mai mici sa-mi fac si eu sabie. El se ducea cu sabia la Luca, prietenul lui cel mai bun, in vremea aceea. Luca avea o curte mare si-n lung si-n lat. Si acolo se tot bateau ei - noroc ca nu-si scoteau ochii! Dar voiam si eu!
-Sandule, te rog, ia-ma si pe mine!
- Oh, nu se poate!
- De ce?!
N-avea chef sa mearga la Luca cu sora lui, care dupa ce ca era fata (de!) mai era si mai mica decat ei cu aproape 5 ani! Complet neinteresant!
- A! pai sa vezi: Luca are un caine fioros. Daca esti batuta la sabie, dusmanii te dau la caine. Iar cainele iti mananca fatza, de n-o sa mai stie nimeni cine esti.
N-am aprofundat ideea "dusmanilor". Ci am continuat:
- Pai invata-ma sa ma bat bine cu sabia si atunci n-o sa ajung la caine.
- Bineee (marinimos), daca reusesti sa ma bati pe mine, atunci te iau.
Si l-am batut! Asa mica cum eram, m-am inversunat atat de tare, incat i-am pus - prima! - varful sabiei in piept. Ce mai bucurie! Ce mai bucurie!
Dar nu m-a luat cu el.
Intr-una din zilele urmatoare am plecat si eu dupa el, la Luca si m-am uitat printre stinghiile de la poarta: voiam sa-l vad pe cainele ala fioros. Nu l-am vazut. In schimb, i-am vazut pe Luca si Sandu, care nici macar nu se bateau cu sabiile. Stateau de vorba, asezati pe o treapta, mai scuipau incolo, asa... Mi-a pierit cheful de sabie.
Se vede treaba ca Sandu tocmai citise "Cainele din Baskerville". Eu aveam sa-l citesc peste cativa ani.

- - - - - - - -(*) imi place mult si acum de el, dar am incetat sa-l imit... de cand m-a scuipat in gura! Da, chiar asa! Imi zice intr-o zi:
- Pun pariu ca nu poti sa faci ce fac eu.
"Cine, mai, eu?! Pai eu sunt specialista in a face ce faci tu!"
- Ba pot!
- Ia!
Se trage el de o ureche, ma trag si eu. Ranjeste el, ranjesc si eu. Se scarpina el in varful capului, ma scarpin si eu in varful capului. Tuseste el, tusesc si eu. Casca el gura cat o sura, o casc si eu. Si ma scuipa in gura! Glume de copii! Am scuipat si eu, pe jos, cu obida si am pornit-o cu gura mare catre mama:
- Mamaaaaaa, uite ce mi-a facut Sandu!
Si da-i si plangi cu sughituri!
Si mama:
- Pai trebuia sa-l scuipi si tu in gura!
Ei bine, la asta nici nu ma gandisem! Acum era prea tarziu! Frati-miu luase o distanta mai mare decat puteam eu sa scuip si radea de se prapadea.
Abia acum, ma gandesc ca o patise si el, de la altcineva. Ha!
*
*
*
Cand eram mica, m-a dat mama la invatat franceza. Inca nu stiam sa scriu si sa citesc. Totul se desfasura pe baza de imagini si vorbe auzite si reproduse asa cum se auzeau. Iti spun asta ca sa intelegi cat de mica eram. Si, mica cum eram, ma gandeam: "Of, of, profesoara asta (Tante Irène, o scumpete de femeie!) n-o sa ma invete si injuraturile din franceza... Ce ma fac?" De parca... Dar m-am linistit repede: "Ei, nu-i nimic: o sa invat per-fect limba franceza, iar atunci cand m-o injura cineva, am sa stiu ca ma injura, pt ca nu voi intelege ce spune!"
Draga de Tante Irène! Ce avea ea de suportat de la mine! Nu cred ca eram hiperactiva, pt ca nu am avut si alte simptome decat "nestatul locului". De multe ori, lectiile de franceza se desfasurau pe cand eu tot faceam tumbe in pat. Nu stateam la masa, devreme ce nu trebuia sa scriu nimic, ci pe marginea patului parintilor mei. Un pat suficient de lat incat sa pot face cate o tumba completa pe latime. Acum, cand imi amintesc, o iubesc si mai mult pe Tante Irène, ca imi suporta nazdravania asta. Pe cand ma invarteam asa, ii spuneam conjugari, ii raspuneam in franceza la intrebari... Cata vreme eram si atenta la lectie, ma suporta, cu zambetul pe buze. Cred ca ma iubea si ea.
*
*
*
Primul cantec pe care am invatat sa-l cant, la chitara, a fost cu fratele meu, Sandu. Mi-a aratat cum sa fac si apoi mi-a spus ca trebuie sa cant si sa cant si sa cant, pana cand basicile din varful degetelor de la mâna cu care luam acordurile nu ma vor mai durea (dar ce tare ma dureau!) si se vor intari. Atat cat sa pot bate darabana cu ele si sa se auda ca si cum as face-o cu unghiile. Cantam si plangeam. Sprijinita de lada de asternuturi de la patul lui frati-miu, zi de vara pana-n seara si apoi, dimineata urmatoare, de la capat... Dar am reusit! "El condor pasa"... Mama, mama, cate bucurii mi-a adus faptul ca m-a invatat sa cant un pic la chitara! Multumesc, fratioare!
https://www.youtube.com/watch?v=pey29CLID3I
*
*
*
Culcată pe spate, in iarbă, ochii închiși. O ploaie de floricele (mușețel, bănuți) peste mine. Era Doru. Și este. 
*
*
*
Nu mi-am dorit niciodata sa fiu mireasa si nici nu am fost. Ne-am casatorit in secret, ca sa evitam balamucul legat de casatorii. Era iarna, eram imbracata in negru ca de obicei, cu bocanci in picioare ca de obicei si... hahaha! cu un buchet de usturoi uscat in traista, pt ca ma rugase mama sa cumpar niste usturoi. Numai ca i l-am cumparat din Piata Amzei, unde era Sfatul Popular, ci nu din Piata 1 Mai, de langa casa noastra. Doru a venit împreună cu Daniel ("dacă avem nevoie de un martor?"). Apoi, toți trei, am baut o bere la Lido si am fost la film: "Tom Jones". Nu mai tin minte nimic din film. Dar gasesc ca a fost foarte frumoasa casatoria noastra!
*
*
*
Un pic despre "revolutia" din 1989:

Doru, cu mine si cu Sol locuiam la Bucuresti, intre Piata 1 Mai si Kiseleff, la mama.
Sol, era mititel, abia de 2 ani.
Mama asculta in fiecare zi Europa Libera. Nu-mi aduc aminte sa fi comentat vreodata ce auzea ea acolo. Dar, in ziua de luni 18 decembrie, ne-a spus cu un aer bizar: s-a intamplat ceva la Timisoara. 
-- Ceva?
--Ceva, da!
-- Cevaaaa, ceva...?
--Da, CEVA!
-- Nu se poate!
-- Ba da! A fost o adunare de oameni si armata sau politia a tras in ei!
 Adica mama asculta de ani de zile "Europa Libera", dar abia acum intelegeam ca asculta... cu speranta Europa Libera!
Dupa atatia ani de "nu se intampla nimic", acum, chiar si daca era vorba de morti, faptul ca CEVA se intamplase la Timisoara era de natura sa-mi aduca o bucurie gâlgâitoare si vinovata in gat.

Lucram la Institutul de Cercetari pt Protectia Plantelor, la Baneasa. La servici, nimeni nu parea sa fi auzit ceva. La stiri, se anuntase ca Ceausescu a plecat in vizita de lucru in Iran. Nu indrazneam sa pun vreo intrebare, in mod direct. Si nu stiam ce sa cred: ori ca vestile de la Europa Libera erau false si Ceausescu isi vedea de treaba lui; ori ca vestile de la Europa Libera erau adevarate si Ceausescu fugise din tara... 


Trece o zi, trec doua... Miercuri seara, pe 21, lucru nemaiintamplat, toata familia mea se reuneste la bucatarie sa ascultam impreuna o caseta care ruleaza in bucla, la Europa Libera, cu o inregistrare despre manifestatia care se terminase in baie de sange, la Timisoara. Era aproape insuportabil! Zgomote de pasi dezordonati pe caldaram, impuscaturi, fosnete, impuscaturi, motoare in mars, strigate, ghete in cadenta pe caldaram, impuscaturi cu automatul, urlete... Din tot ce am auzit acolo, am ramas pentru totdeauna in amintire cu un: "De ce tragi, mà, ca doar esti român!!!" Nu mai stiu, dar cred ca am plans, in seara aia. Mai ales ca Ceausescu, proaspat intors din Iran, a aparut la TV si i-a tratat de huligani si elemente ale agentiilor straine pe manifestantii de la Timisoara, minimalizand la maxim situatia. Mi-era teama ca totul s-a terminat inainte sa fi inceput, aproape.


A doua zi dimineata, joi, in drum spre munca, aveam capul banitzà de ganduri negre. Un batran venea din sensul opus. Batran-batran, cu parul si barba albe. S-a uitat la mine si mi s-a parut ca se uita intr-un anume fel, ca si cum mi-ar fi spus: "Bine, eu sunt batran. Dar tu?!" Ca si cum ma certa ca ma duc - ca intotdeauna - la munca, in timp ce la Timisoara niste oameni s-au saturat, s-au revoltat si au fost omorati. Ca si cum era scarbit ca toti tinerii din tara se duc in continuare la munca, pe cand... Si avea dreptate! Dar m-am dus la munca...


Seful meu, Doctorul Ploaie, avea un obicei neclintit, sa ne stranga pe toti subalternii in biroul lui, in fiecare dimineata, la o mica partida de vorba, de un sfert de ora. Ei bine, in dimineata aceea, seful meu a facut mica lui partida de vorba - nu cu noi, ci cu colegii lui, de acelasi nivel, responsabilii de departamente. Prima schimbare, in sfarsit!

De cum am ajuns la munca, am aflat ca Ceausescu organizase un mare miting, in Piata Comitetului Central. Oh, s-a terminat, mi-am spus, nici macar nu s-a clatinat, nenorocitul! Ce sigur e de el, devreme ce strange oamenii intr-un miting!
Am ascultat, impreuna cu colegii mei, la radio, mitingul. Am fost singura care am urlat: "Astea sunt huiduieli! Il huiduie! Lumea il huiduie pe Ceausescu!" Radeam si plangeam, o supapa se deschisese in sfarsit, sa pot si eu respira! Acumulasem o tensiune infernala, in ultimele zile si mai ales de cand auzisem caseta aia! Totusi, colegii mei erau tacuti. Ce dracu' aveti?! Toata prudenta cu care crescusem de mica se ducea de râpa! Duca-se! Iar cand emisiunea care transmitea mitingul s-a intrerupt pe neasteptate si s-a bagat muzica corala patriotica, am inteles ca intr-adevar se intampla CEVA, si la Bucuresti!

Doru si cu sora lui s-au dus la Televiziune, in noaptea de 22 spre 23 pe cand se cerea ca populatia sa vina sa o "apere". Eu nu m-am dus nicaieri, dupa ce Doru m-a convins ca "copilul asta TREBUIE sa aiba macar un parinte!". Se gandea ca s-ar putea sa fie de rau la Televiziune. Am facut cea mai neagra noapte alba din viata mea! Dimineata, se facuse deja ziua si Doru si Gabi tot nu revenisera. Si aflasem de la radio ca sunt morti la Televiziune. Toata noaptea "se trasese". Auzeam de acasa impuscaturile. Pana la urma, au aparut amandoi, rupti de foame si furiosi: ce tampenie! ce prostie! Nu mai conteneau. Dar ce s-a intamplata? CE s-a intamplat? Aveau fetele si hainele murdare. Doru, mancand, cu foame si nervi: "ma-sa e curva care se mai duce vreundeva cica "sa apere"... fara arma!" 


Statusera toata noaptea, pe burta, lipiti de cimentul de la intrarea in Televiziune, pe cand zidul din spatele lor se tot dantela de la gloante. Cine si de ce tragea - mister! Dar se tragea cu adevarat. Si nimeni nu intelegea cine cu cine se batea si nici ce anume ar fi putut face ei, populatia care raspunsese apelurilor, se dusesera la Televiziune, dar nu aveau arme asa ca s-au culcat pe burta, au asteptat sa le creasca parul alb si sa inceteze impuscaturile!
Lui Doru si lui Gabi le-a luat o gramada de vreme ca sa iasa din bataia armelor, pe burta, si sa ajunga acasa, in sfarsit. In timpul diminetii, pe lumina, cica s-ar fi facut cercetari in casele de peste drum de Televiziune si s-ar fi gasit simulatoare de impuscaturi. Totusi, urmele de pe zidul de la intrarea in TV fusesera facute de gloante adevarate, pe cand Doru si Gabi erau acolo! Pam! Cate o noua gaura si molozul cadea peste ei...
Si iata cum am aflat eu ca, atunci cand te aperi de gloante, pe burta, trebuie sa iti culci pana si calcâiele, nu ca in filme...
Noi ne-am dat seama ca ceva e putred in "revolutia" romana in noaptea de 24 spre 25/12. A fost noaptea in care ni se tot comunica sa ramanem pe faza, la TV, caci un comunicat de o importanta capitala urmeaza sa fie difuzat. O ora, doua, trei, patru si mai bine! Aveam senzatia ca, cu stirea asta, parca cineva ar fi vrut sa tina populatia in casa, departe de cine stie ce evenimente care se petreceau, probabil, in oras... Prostii! Nu se intampla nimic in oras. Dar, iata ca deja pierdeam increderea. Incepusem s-o pierdem. Apoi, ne-au aratat la TV "procesul" lui Ceausescu. Ce-i porcaria asta?! De ce l-au omorat? Asta trebuia judecat pe indelete! CINE l-a omorat?! ASTA era comunicatul de importanta capitala?! Ce-i drept, importanta lui era capitala: am inteles ca "cei buni" din revolutie nu sunt buni.


S-a spus ca revolutia a fost furata... Eu cred cu tarie ca nici noua si nimanui dintre cei care s-au zbuciumat si unii chiar au murit in vremurile acelea - de fapt - nu ni s-a furat nimic. Pt simplul motiv ca revolutia nu a fost o revolutie, iar ceea ce a fost - nu a fost nici un moment al nostru. Era ceva unde era nevoie de figuranti. Noi. De unde, sentimentul irepresibil de frustrare:  cum mai?! cine naiba e gata sa-si dea viata pt un rol de figurant?! Si ce ticalosi sunt cei ce sunt in stare sa-ti ia viata pt un un rol de figurant?!
*
*
*
Noi am facut parte dintre "golanii de la Piata Universitatii", in 1990.
*
*
*
Cand am venit in Vest, am venit cu - printre altele - obiceiul de a cumpara in fiecare zi, sau o data la doua zile, chestiile de care aveam nevoie. Cafea, zahar, ulei... Doar ca, in RO, faceam asta trecand pe la "Alimentara", in drum spre casa, de la servici. Pe cand in Vest, era cam complicat, pentru ca nu mai aveam vreo "Alimentara", in drum spre casa. Ci "Supermarket ", si asta departe de casa. Tin minte ca mi-a venit greu, la inceput, sa pun pe hartie ce-mi lipsea si sa cumpar doar la sfarsitul saptamanii, intr-o actiune special dedicata cumparaturilor saptamanale, ci nu o chestie "in drum spre casa"... 
*
*
*
Père François... Oh, Père François...! Dar, mai intai, despre Christian Vanderlinck:
*
*
*

mercredi 1 mars 2017

Realitatea si "realitatea"

Cred ca realitatea, adevarata realitate, este ceva mult mai mare decat ceea ce suntem noi capabili sa intelegem cu ajutorul mijloacelor noastre de simt, spirituale, intelectuale, intuitive...
-- Ceea ce NU trebuie sa ne impiedice sa cunoastem maximum posibil din partea de realitate care corespunde capacitatilor noastre. Capacitatile noastre corespund nevoilor noastre. A nu ne folosi de capacitatile noastre doar pentru ca nu cunoastem "the big picture" ar insemna sa nu mai incercam sa ne satisfacem nevoile.
-- Dar asta VREA SA SPUNA ca ar trebui sa pastram intotdeauna o mare rezerva cu privire la gradul de certitudine al cunostintelor noastre. Incepand cu micile zvonuri si sfarsind (provizoriu) cu gaurile negre si cu fantanile de lumina.
Odata ajunsi aici, as vrea sa arat cat de usor putem sa ne inselam cu privire la realitate... sau, ma rog, ceea ce numim "realitate". Si aceasta CHIAR in cadrul capacitatilor noastre!
Cele doua imagini care urmeaza sunt trase dintr-un articol foarte interesant (*), unde ele ilustreaza altceva decat ceea ce ma preocupa aici.
Prima imagine arata un dreptunghi facut cu ajutorul a doua culori care alterneaza, simplu ca buna ziua:





Dar sa ne inchipuim ca, de fapt, cele doua zone negre din prima imagine nu sunt fondul dreptunghiului (aceasta nefiind decat o interpretare pe care creierul nostru este obisnuit s-o faca), ci ca, din contra, cele doua zone negre sunt situate IN FATA a ceea ce credem ca este un simplu dreptunghi. Situate intre ochii nostri si dreptunghi. Si ca ele ne impiedica sa vedem niste elemente care ne-ar permite sa intelegem cu totul altfel imaginea! Iata-le!





Iata, asta voiam sa arat: chiar si cand este vorba despre o parte a realitatii care se adreseaza unei capacitati pe care o avem – vederea – putem sa ne inselam foarte usor. Ceea ce ar trebui sa ne puna pe ganduri. Nu-i asa?

(*) Articolul de unde vin imaginile, aici:
https://jerome.gangneux.net/blog/2015/03/14/The-AI-Revolution-The-Road-to-Superintelligence.html

La réalité et "la réalité"

Je pense que la réalité, la vraie réalité, est quelque chose de beaucoup plus vaste que ce que nous sommes capables d'appréhender avec nos moyens sensitifs, spirituels, intellectuels, intuitifs…
-- Ce qui NE doit PAS nous décourager à connaitre au maximum possible la partie qui correspond à nos capacités. Nos capacités correspondent à nos besoins. Ne pas utiliser nos capacités seulement parce que nous ne connaissons pas "the big picture" équivaudrait à ne plus tenter de satisfaire nos besoins.
-- Mais cela VEUT DIRE qu'il faudrait toujours garder une grosse réserve concernant le degré de certitude de nos connaissances. A commencer avec les petits racontars et en finissant (provisoirement) avec les trous noirs et les fontaines de lumière.
Une fois arrivés ici, je voudrais montrer combien facilement on peut se tromper sur la réalité... ou, en fin, ce qu'on appelle "réalité". Et cela MÊME en deçà de nos capacités!
Les deux images suivantes sont tirées d'un article très intéressant (*), où elles illustrent autre chose que celle dont je m'occupe ici.
La première image montre un rectangle avec deux couleurs qui alternent, c'est simple:




Mais imaginons que, en fait, les deux zones noires de la première image ne sont pas le background du rectangle (cela n'étant qu'une interprétation que notre cerveau est habitué de faire), mais que, tout au contraire, les deux zones noires sont situées DEVANT ce qu'on croit être un simple rectangle. Situées entre nos yeux et le rectangle. Et qu'elles nous empêchent de voir des éléments qui nous permettraient de comprendre de façon complétement différente l'image! Les voici!





Voilà, ce que je voulais montrer: même dans le cadre d'une partie de la réalité qui s'adresse à une capacité que nous avons -- la vue -- on peut se tromper très facilement. Ça donne à réfléchir. N'est-ce pas?

(*) L'article d'où viennent les images, ici:
https://jerome.gangneux.net/blog/2015/03/14/The-AI-Revolution-The-Road-to-Superintelligence.html


==============================
...et puis, en réponse à un ami:

N-non, je n'avais pas donné comme exemple ces deux images pour tromper le sens de la vue de mes amis. Je voulais mettre en évidence -- justement -- la facilité avec laquelle nos sens sont trompés, avec la complicité de nos cerveaux, effectivement, dans la vie de tous les jours. Par exemple, nous sommes trompés par des choses que nous CROYONS VOIR parce qu'ON S'ATTEND à ce qu'elles soient là: dans mon exemple, le noir est pris pour background, parce qu'on est habitués à ce qu'une figure (ici le rectangle composée de deux couleurs en alternance) soit présentée sur un background. Donc, on tire hâtivement la conclusion que nous avons sous les yeux un rectangle et son background. Certains pourraient "voir" le tout en un seul plan (2D), d'autres pourraient "voir" le rectangle comme plus proche des yeux que le background (3D). Mais peu de gens iraient spontanément s'imaginer que, peut-être, les choses noires se trouvent entre les yeux et le "rectangle". Et que ces choses noires pourraient cacher d'autres choses.
La plupart des gens qui passeraient par-là, se diraient: "Tiens, un rectangle!" Ils iraient à la maison ou au boulot (imagine-toi si c'est un journaliste!) et diraient aux autres "Aujourd'hui, j'ai vu un rectangle. Je l'ai vu de mes yeux."
Très peu de gens qui passeraient par-là se diraient: "Tiens, quel truc! C'est quoi ça?" Et peut-être qu'ils essayeraient de comprendre ce qu'ils voient. Je ne dis pas qu'ils réussiraient tous. Mais pour comprendre que la chose est plus complexe que ce qu'elle en a l'air, ou peut-être différente de ce qu'on croit voir à la première vue, il est nécessaire d'avoir un doute, une incertitude. De dire ensuite: "Tiens, j'ai vu une chose qui ressemblait à un rectangle. Je ne sais pas ce que c'était, mais ça ressemblait beaucoup à un rectangle". S'il s'agirait d'un journaliste, ce serait un honnête journaliste. Ou un journaliste qui a une très bonne école! Ensuite, si on veut diminuer le degré d'incertitude, il faudrait vérifier la chose.

Je souris. Je me rappelle que j'ai trouvé très intelligente la définition de la validation. Te rappelles-tu?
https://fr.wikipedia.org/wiki/Validation
<<[…] Dans le cas d’une validation d’un procédé, il s’agit d’établir, AVEC UN NIVEAU D’ASSURANCE ÉLEVÉ, une preuve documentée qu’un procédé particulier donnera constamment un produit conforme à ses spécifications et à des caractéristiques de qualité prédéterminées.>>
C'est moi qui ai mis ici en majuscules les mots qui me font penser que cette définition est très intelligente Pourquoi? Parce que cette définition admet qu'on ne peut jamais être sûr à 100% de notre validation. Et pourtant, mon Dieu, ce n'est pas faute de vérifier! Bon, tu vas me dire, mais c'est comme ça toute la science. Tu as raison. Mais je ne vois pas pourquoi ce serait différent dans la vie de tous les jours. Et pourtant, dans la vie de tous les jours, la plupart des gens assimile les informations qu'on nous donne dans les médias, sans se poser beaucoup de questions. Nous ne pouvons pas vérifier toutes ces informations, d'accord. Mais alors qu'on garde toujours un doute. Qu'on ne soit pas sûrs d'une chose seulement parce que d'autres le sont. "Aujourd'hui, j'ai vu un rectangle. Je l'ai vu de mes yeux."...

jeudi 2 février 2017