Inaugurez azi, aici,
un fel de carte de amintiri. Ale mele.
Cum am impresia ca nu as umple
nici macar zece pagini cu viata mea - pt ca am uitat multe dintre cele intamplate - dar
cum din cand in cand imi rasar in minte amintiri fff faine sau ingrozitoare
despre care credeam ca le-am uitat, iata am sa le tot inserez aici, in textul
asta. Revazut si adaugit. Vazand
viata mea ca pe un fir, voi agata ici si colo ce amintiri imi vin, cand imi
vin. Deci, mesajul asta ar trebui sa fie dinamic. Uneori voi integra amintiri mai catre
"susul" mesajului (mai aproape de prima mea zi de viata) iar alteori voi integra
amintiri catre "baza" mesajului (mai aproape de prezent).
Nu ma voi adresa
nimanui anume, ori, cel mult, mie-insami. Asta daca nu cumva voi preciza, in
mod expres ca ma adresez cutarei sau cutarei persoane. Asa ca, daca se vede
cate un "tu" sau "tie", samd, fara vreo precizare anume
prealabila, atunci e vorba despre mine-insami. Sau
despre o exprimare asa, in general.
De fiecare data cand voi integra o noua amintire, ea va apare in culoarea rosie, ca sa se distinga de celelalte pe care probabil le veti fi citit.
*
*
*
Cred ca eram prin clasa I sau cam asa ceva.
Imi placea atat de tare de fratele
meu (*), incat incercam sa imit tot ce facea: mergea el leganat? Mergeam si eu
leganat. Iarna, dupa ce despodobeam bradul de Anul Nou, se batea el cu sabia
facuta din tulpina bradului? Cautam si eu pe strada brazi mai mici sa-mi fac si
eu sabie. El se ducea cu sabia la Luca, prietenul lui cel mai bun, in vremea
aceea. Luca avea o curte mare si-n lung si-n lat. Si acolo se tot bateau ei -
noroc ca nu-si scoteau ochii! Dar voiam si eu!
-Sandule, te rog,
ia-ma si pe mine!
- Oh, nu se poate!
- De ce?!
N-avea chef sa mearga
la Luca cu sora lui, care dupa ce ca era fata (de!) mai era si mai mica decat
ei cu aproape 5 ani! Complet neinteresant!
- A! pai sa vezi: Luca
are un caine fioros. Daca esti batuta la sabie, dusmanii te dau la caine. Iar
cainele iti mananca fatza, de n-o sa mai stie nimeni cine esti.
N-am aprofundat ideea
"dusmanilor". Ci am continuat:
- Pai invata-ma sa ma
bat bine cu sabia si atunci n-o sa ajung la caine.
- Bineee (marinimos),
daca reusesti sa ma bati pe mine, atunci te iau.
Si l-am batut! Asa mica cum eram, m-am inversunat
atat de tare, incat i-am pus - prima! - varful sabiei in piept. Ce mai bucurie! Ce mai bucurie!
Dar nu m-a luat cu el.
Intr-una din zilele
urmatoare am plecat si eu dupa el, la Luca si m-am uitat printre stinghiile de
la poarta: voiam sa-l vad pe cainele ala fioros. Nu l-am vazut. In schimb, i-am
vazut pe Luca si Sandu, care nici macar nu se bateau cu sabiile. Stateau de
vorba, asezati pe o treapta, mai scuipau incolo, asa... Mi-a pierit cheful de
sabie.
Se vede treaba ca
Sandu tocmai citise "Cainele din Baskerville". Eu aveam sa-l citesc peste cativa ani.
- - - - - - - -(*) imi place mult si
acum de el, dar am incetat sa-l imit... de cand m-a scuipat in gura! Da, chiar
asa! Imi zice intr-o zi:
- Pun pariu ca nu poti
sa faci ce fac eu.
"Cine, mai, eu?!
Pai eu sunt specialista in a face ce faci tu!"
- Ba pot!
- Ia!
Se trage el de o
ureche, ma trag si eu. Ranjeste el, ranjesc si eu. Se scarpina el in varful
capului, ma scarpin si eu in varful capului. Tuseste el, tusesc si eu. Casca el
gura cat o sura, o casc si eu. Si ma scuipa in gura! Glume de copii! Am scuipat
si eu, pe jos, cu obida si am pornit-o cu gura mare catre mama:
- Mamaaaaaa, uite ce
mi-a facut Sandu!
Si da-i si plangi cu
sughituri!
Si mama:
- Pai trebuia sa-l
scuipi si tu in gura!
Ei bine, la asta nici
nu ma gandisem! Acum era prea tarziu! Frati-miu luase o distanta mai mare decat
puteam eu sa scuip si radea de se prapadea.
Abia acum, ma gandesc
ca o patise si el, de la altcineva. Ha!
*
*
Cand eram mica, m-a
dat mama la invatat franceza. Inca nu stiam sa scriu si sa citesc. Totul se
desfasura pe baza de imagini si vorbe auzite si reproduse asa cum se auzeau.
Iti spun asta ca sa intelegi cat de mica eram. Si, mica cum eram, ma gandeam:
"Of, of, profesoara asta (Tante Irène, o scumpete de femeie!) n-o sa ma
invete si injuraturile din franceza... Ce ma fac?" De parca... Dar m-am
linistit repede: "Ei, nu-i nimic: o sa invat per-fect limba franceza, iar
atunci cand m-o injura cineva, am sa stiu ca ma injura, pt ca nu voi intelege
ce spune!"
Draga de Tante Irène!
Ce avea ea de suportat de la mine! Nu cred ca eram
hiperactiva, pt ca nu am avut si alte simptome decat "nestatul
locului". De multe ori,
lectiile de franceza se desfasurau pe cand eu tot faceam tumbe in pat. Nu
stateam la masa, devreme ce nu trebuia sa scriu nimic, ci pe marginea patului
parintilor mei. Un pat suficient de lat incat sa pot face cate o tumba completa
pe latime. Acum, cand imi amintesc, o iubesc si mai mult pe Tante Irène, ca imi
suporta nazdravania asta. Pe cand ma invarteam asa, ii spuneam conjugari, ii
raspuneam in franceza la intrebari... Cata vreme eram si atenta la lectie, ma
suporta, cu zambetul pe buze. Cred ca ma iubea si ea.
*
*
*
Primul cantec pe care am invatat sa-l cant, la chitara, a fost cu fratele meu, Sandu. Mi-a
aratat cum sa fac si apoi mi-a spus ca trebuie sa cant si sa cant si sa
cant, pana cand basicile din varful degetelor de la mâna cu care luam
acordurile nu ma vor mai durea (dar ce tare ma dureau!) si se vor
intari. Atat cat sa pot bate darabana cu ele si sa se auda ca si cum as
face-o cu unghiile. Cantam si plangeam. Sprijinita de lada de
asternuturi de la patul lui frati-miu, zi de vara pana-n seara si apoi, dimineata
urmatoare, de la capat... Dar am reusit! "El condor pasa"... Mama, mama,
cate bucurii mi-a adus faptul ca m-a invatat sa cant un pic la chitara!
Multumesc, fratioare!
https://www.youtube.com/watch?v=pey29CLID3I
*
*
* Culcată pe spate, in iarbă, ochii închiși. O ploaie de floricele (mușețel, bănuți) peste mine. Era Doru. Și este.
*
*
*
Nu mi-am dorit
niciodata sa fiu mireasa si nici nu am fost. Ne-am casatorit in secret, ca sa
evitam balamucul legat de casatorii. Era iarna, eram imbracata in negru ca de
obicei, cu bocanci in picioare ca de obicei si... hahaha! cu un buchet de
usturoi uscat in traista, pt ca ma rugase mama sa cumpar niste usturoi. Numai
ca i l-am cumparat din Piata Amzei, unde era Sfatul Popular, ci nu din Piata 1
Mai, de langa casa noastra. Doru a venit împreună cu Daniel ("dacă avem nevoie de un martor?"). Apoi, toți trei, am baut o bere la Lido si am fost la
film: "Tom Jones". Nu mai tin minte nimic din film. Dar gasesc ca a
fost foarte frumoasa casatoria noastra!
*
*
*
Un pic despre "revolutia" din 1989:
Doru, cu mine si cu Sol locuiam la Bucuresti, intre Piata 1 Mai si Kiseleff, la mama.
Sol, era mititel, abia de 2 ani.
Mama asculta in fiecare zi Europa Libera. Nu-mi aduc aminte sa fi comentat vreodata ce auzea ea acolo. Dar, in ziua de luni 18 decembrie, ne-a spus cu un aer bizar: s-a intamplat ceva la Timisoara.
-- Ceva?
--Ceva, da!
-- Cevaaaa, ceva...?
--Da, CEVA!
-- Nu se poate!
-- Ba da! A fost o adunare de oameni si armata sau politia a tras in ei!
Adica mama asculta de ani de zile "Europa Libera", dar abia acum intelegeam ca asculta... cu speranta Europa Libera!
Dupa atatia ani de "nu se intampla nimic", acum, chiar si daca era vorba de morti, faptul ca CEVA se intamplase la Timisoara era de natura sa-mi aduca o bucurie gâlgâitoare si vinovata in gat.
Lucram la Institutul de Cercetari pt Protectia Plantelor, la Baneasa. La servici, nimeni nu parea sa fi auzit ceva. La stiri, se anuntase ca Ceausescu a plecat in vizita de lucru in Iran. Nu indrazneam sa pun vreo intrebare, in mod direct. Si nu stiam ce sa cred: ori ca vestile de la Europa Libera erau false si Ceausescu isi vedea de treaba lui; ori ca vestile de la Europa Libera erau adevarate si Ceausescu fugise din tara...
Trece o zi, trec doua... Miercuri seara, pe 21, lucru nemaiintamplat, toata familia mea se reuneste la bucatarie sa ascultam impreuna o caseta care ruleaza in bucla, la Europa Libera, cu o inregistrare despre manifestatia care se terminase in baie de sange, la Timisoara. Era aproape insuportabil! Zgomote de pasi dezordonati pe caldaram, impuscaturi, fosnete, impuscaturi, motoare in mars, strigate, ghete in cadenta pe caldaram, impuscaturi cu automatul, urlete... Din tot ce am auzit acolo, am ramas pentru totdeauna in amintire cu un: "De ce tragi, mà, ca doar esti român!!!" Nu mai stiu, dar cred ca am plans, in seara aia. Mai ales ca Ceausescu, proaspat intors din Iran, a aparut la TV si i-a tratat de huligani si elemente ale agentiilor straine pe manifestantii de la Timisoara, minimalizand la maxim situatia. Mi-era teama ca totul s-a terminat inainte sa fi inceput, aproape.
A doua zi dimineata, joi, in drum spre munca, aveam capul banitzà de ganduri negre. Un batran venea din sensul opus. Batran-batran, cu parul si barba albe. S-a uitat la mine si mi s-a parut ca se uita intr-un anume fel, ca si cum mi-ar fi spus: "Bine, eu sunt batran. Dar tu?!" Ca si cum ma certa ca ma duc - ca intotdeauna - la munca, in timp ce la Timisoara niste oameni s-au saturat, s-au revoltat si au fost omorati. Ca si cum era scarbit ca toti tinerii din tara se duc in continuare la munca, pe cand... Si avea dreptate! Dar m-am dus la munca...
Seful meu, Doctorul Ploaie, avea un obicei neclintit, sa ne stranga pe toti subalternii in biroul lui, in fiecare dimineata, la o mica partida de vorba, de un sfert de ora. Ei bine, in dimineata aceea, seful meu a facut mica lui partida de vorba - nu cu noi, ci cu colegii lui, de acelasi nivel, responsabilii de departamente. Prima schimbare, in sfarsit!
De cum am ajuns la munca, am aflat ca Ceausescu organizase un mare miting, in Piata Comitetului Central. Oh, s-a terminat, mi-am spus, nici macar nu s-a clatinat, nenorocitul! Ce sigur e de el, devreme ce strange oamenii intr-un miting!
Am ascultat, impreuna cu colegii mei, la radio, mitingul. Am fost singura care am urlat: "Astea sunt huiduieli! Il huiduie! Lumea il huiduie pe Ceausescu!" Radeam si plangeam, o supapa se deschisese in sfarsit, sa pot si eu respira! Acumulasem o tensiune infernala, in ultimele zile si mai ales de cand auzisem caseta aia! Totusi, colegii mei erau tacuti. Ce dracu' aveti?! Toata prudenta cu care crescusem de mica se ducea de râpa! Duca-se! Iar cand emisiunea care transmitea mitingul s-a intrerupt pe neasteptate si s-a bagat muzica corala patriotica, am inteles ca intr-adevar se intampla CEVA, si la Bucuresti!
Doru si cu sora lui s-au dus la Televiziune, in noaptea de 22 spre 23 pe cand se cerea ca populatia sa vina sa o "apere". Eu nu m-am dus nicaieri, dupa ce Doru m-a convins ca "copilul asta TREBUIE sa aiba macar un parinte!". Se gandea ca s-ar putea sa fie de rau la Televiziune. Am facut cea mai neagra noapte alba din viata mea! Dimineata, se facuse deja ziua si Doru si Gabi tot nu revenisera. Si aflasem de la radio ca sunt morti la Televiziune. Toata noaptea "se trasese". Auzeam de acasa impuscaturile. Pana la urma, au aparut amandoi, rupti de foame si furiosi: ce tampenie! ce prostie! Nu mai conteneau. Dar ce s-a intamplata? CE s-a intamplat? Aveau fetele si hainele murdare. Doru, mancand, cu foame si nervi: "ma-sa e curva care se mai duce vreundeva cica "sa apere"... fara arma!"
Statusera toata noaptea, pe burta, lipiti de cimentul de la intrarea in Televiziune, pe cand zidul din spatele lor se tot dantela de la gloante. Cine si de ce tragea - mister! Dar se tragea cu adevarat. Si nimeni nu intelegea cine cu cine se batea si nici ce anume ar fi putut face ei, populatia care raspunsese apelurilor, se dusesera la Televiziune, dar nu aveau arme asa ca s-au culcat pe burta, au asteptat sa le creasca parul alb si sa inceteze impuscaturile!
Lui Doru si lui Gabi le-a luat o gramada de vreme ca sa iasa din bataia armelor, pe burta, si sa ajunga acasa, in sfarsit. In timpul diminetii, pe lumina, cica s-ar fi facut cercetari in casele de peste drum de Televiziune si s-ar fi gasit simulatoare de impuscaturi. Totusi, urmele de pe zidul de la intrarea in TV fusesera facute de gloante adevarate, pe cand Doru si Gabi erau acolo! Pam! Cate o noua gaura si molozul cadea peste ei...
Si iata cum am aflat eu ca, atunci cand te aperi de gloante, pe burta, trebuie sa iti culci pana si calcâiele, nu ca in filme...
Noi ne-am dat seama ca ceva e putred in "revolutia" romana in noaptea de 24 spre 25/12. A fost noaptea in care ni se tot comunica sa ramanem pe faza, la TV, caci un comunicat de o importanta capitala urmeaza sa fie difuzat. O ora, doua, trei, patru si mai bine! Aveam senzatia ca, cu stirea asta, parca cineva ar fi vrut sa tina populatia in casa, departe de cine stie ce evenimente care se petreceau, probabil, in oras... Prostii! Nu se intampla nimic in oras. Dar, iata ca deja pierdeam increderea. Incepusem s-o pierdem. Apoi, ne-au aratat la TV "procesul" lui Ceausescu. Ce-i porcaria asta?! De ce l-au omorat? Asta trebuia judecat pe indelete! CINE l-a omorat?! ASTA era comunicatul de importanta capitala?! Ce-i drept, importanta lui era capitala: am inteles ca "cei buni" din revolutie nu sunt buni.
S-a spus ca revolutia a fost furata... Eu cred cu tarie ca nici noua si nimanui dintre cei care s-au zbuciumat si unii chiar au murit in vremurile acelea - de fapt - nu ni s-a furat nimic. Pt simplul motiv ca revolutia nu a fost o revolutie, iar ceea ce a fost - nu a fost nici un moment al nostru. Era ceva unde era nevoie de figuranti. Noi. De unde, sentimentul irepresibil de frustrare: cum mai?! cine naiba e gata sa-si dea viata pt un rol de figurant?! Si ce ticalosi sunt cei ce sunt in stare sa-ti ia viata pt un un rol de figurant?!
*
*
*
Noi am facut parte dintre "golanii de la Piata Universitatii", in 1990.
*
*
*
Cand am venit in Vest, am venit cu - printre altele - obiceiul de a cumpara in fiecare zi, sau o data la doua zile, chestiile de care aveam nevoie. Cafea, zahar, ulei... Doar ca, in RO, faceam asta trecand pe la "Alimentara", in drum spre casa, de la servici. Pe cand in Vest, era cam complicat, pentru ca nu mai aveam vreo "Alimentara", in drum spre casa. Ci "Supermarket ", si asta departe de casa. Tin minte ca mi-a venit greu, la inceput, sa pun pe hartie ce-mi lipsea si sa cumpar doar la sfarsitul saptamanii, intr-o actiune special dedicata cumparaturilor saptamanale, ci nu o chestie "in drum spre casa"...
*
*
*
Père François... Oh, Père François...! Dar, mai intai, despre Christian Vanderlinck:
*
*
*
