Axel: ce-o fi fost in căpșorul lui cand a venit incoace

E adevarat ca vorbeam cam mult. Si ca uneori chiar urlam, la unii sau la altii. Totusi, in cea mai mare parte a timpului, eram mai degraba dragalas si pufos…
E adevarat ca eram foarte dificil la mancare. Mama mea trebuia sa ma urmareasca cu lingurita cu mancare, prin casa: "Hai, puisorule, mai ia si bucatica asta… Hai, te roaga mama…!" Cedam, mancam si mai tarziu se intampla ce stiam ca urma sa se intample: ma durea burta si aveam diaree. In plus, ma murdaream ingrozitor, de fiecare data…, un blestem, mancarea asta!
Intr-o zi, tatal meu s-a imbolnavit foarte tare. De fapt, nu, nu s-a imbolnavit intr-o zi. Ci i-au spus doctorii ca este foarte bolnav. La inceput, nu a crezut si era in continuare jucaus cu mine, imi vorbea si ma privea cu drag. Sau mergeam inca impreuna la plimbare, eu alergam si el se uita la mine si fuma. Apoi, a devenit irascibil, apoi chiar s-a vazut ca se imbolnavise. Incercam sa-l inveselesc, sa-l distrez, sa-l fac sa uite de boala lui, dar nu mergea. Pana la urma, au hotarat, el si cu mama, sa ma trimita la o matusa, de peste Ocean. "Pana cand se face bine tata." Eu stiam ca nu se va mai face bine niciodata. Cand am plecat, eram amandoi foarte tristi. Mi-am luat adio de la el.
Drumul a fost foarte... ingrozitor!. Tot timpul m-am simtit ca si cum as fi avut mii de albine in cap: zumzaiau incontinuu si-mi faceau o frica nemaipomenita! La un moment dat, am auzit un "PAM!" formidabil, urmat de un duruit infernal, care a gonit toate albinele, dupa care, in sfarsit, s-a facut aproape liniste. M-am simtit atat de bine, incat am facut pipi pe mine, de usurare, si am adormit pe loc. Eram epuizat! E clar ca drumul peste Ocean este un drum foarte dificil.
La plecare, inainte sa aflu toate acestea, am crezut ca si despartirea de mama era tot definitiva. Dar ce bucurie cand am revazut-o! Asadar, trecuse si ea Oceanul, dupa mine! A venit sa ma ia inapoi! Ce fericire! Mami, mami..., am facut pipi pe mine de bucurie, dar nu-i nimica, nu-i asa? Mami, mami, iupiiii!
In noile conditii date, nu am inteles de ce a trebuit sa mai mergem la matusa mea, pe care nu o vazusem niciodata... Puteam sa ne intoarcem direct acasa, nu? Trei zile mai tarziu, am inteles. Mama doar m-a condus la matusa mea. Apoi, a plecat. Si m-a lasat. As fi vrut sa ma culc pe jos si sa nu ma mai trezesc niciodata. Dar m-am trezit. Atunci, am mancat cu disperare, stiind ca o sa le stric viata cu diareea mea, na! Dar nici asta nu mi-a iesit... Diareea se terminase pentru totdeauna, dar eu nu stiam asta inca.
Matusa mea si unchiul meu erau simpatici cu mine. Chiar prea simpatici: nu poti iubi pe cineva asa, dintr-o data, este? Trebuie ca e ceva in neregula la mijloc. Ma simteam, cumva, ca acasa, la ai mei: mancare buna, mangaieri la tot pasul, plimbari prin natura, o curte mare, vorba dulce, covorase peste tot, in casa, unde sa te tolanesti in voie... Unde era hicul? In plus, un vecin de-al lor avea doi caini, cu care m-am imprietenit imediat...